„Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, şi cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor.” – Apocalipsa 1, 17-18

Trăim într-o vreme în care temelia de sub picioarele noastre pare adesea să se clatine. Siguranța pe care o consideram de la sine înțeleasă …în societate, în politică sau chiar în viața noastră privată începe quasi să se prăbușească. Uneori ne simțim ca și cum am sta în fața unui morman de cioburi, prinși în capcană, izolați și îngropați sub dărâmături.

Exact în această stare de spirit ne vorbește o poveste adevărată din Armenia, petrecută cu aproximativ 46 de ani în urmă, în timpul unui cutremur devastator. Este o poveste despre o dragoste care nu renunță niciodată.

Un tată a alergat într-un suflet spre școala fiului său, Armand, doar pentru a găsi clădirea complet prăbușită. Un munte de beton și oțel. Alți părinți stăteau plângând în fața ruinelor, paralizați de realitatea teribilă, spunând: „S-a terminat.” Dar acest tată și-a amintit de o promisiune pe care i-o făcuse fiului său: „Indiferent ce se întâmplă, eu sunt alături de tine.” A început să sape. A săpat cu mâinile goale. Au trecut opt ore, douăsprezece, douăzeci și patru. Mâinile îi erau pline de sânge, puterile îi erau pe sfârșite. Vecini binevoitori și echipe de salvare au vrut să-l oprească: „Du-te acasă, nu mai e nicio speranță.” Dar el a continuat să sape. După 36 de ore nesfârșite, a dat la o parte o bucată mare de beton și a strigat în întuneric: „Armand?”

Și o voce de copil i-a răspuns: „Tată? Sunt aici! Le-am spus celorlalți copii să nu le fie frică. Le-am zis că, dacă tu ești în viață, vei veni să mă salvezi.” Tatăl și-a ținut promisiunea. S-a săpat prin moloz până când și-a ținut fiul în brațe.

Această întâmplare este o imagine a ceea ce auzim în Apocalipsa 1. Și noi avem pe Cineva care nu stă pe margine atunci când lumea noastră se prăbușește. Isus spune: „Am fost mort, și iată că sunt viu.” Asta înseamnă că El a coborât în cele mai adânci dărâmături. El cunoaște întunericul, frica și moartea nu din auzite, ci pentru că a fost acolo. Și, la fel ca tatăl din Armenia, El a săpat prin moarte ca să ne scoată afară. Mâinile Sale poartă semnele acestei munci.

Ioan de pe Patmos, cade la pământ de frică, ca un om mort. Dar atunci se întâmplă lucrul decisiv. Isus face două gesturi:

Întâi: Își pune mâna peste el – Atingerea

Apoi: Îi arată cheile – Puterea

Acesta este mesajul pentru săptămâna care vine. Dacă vă aflați în fața unei situații care pare o ușă închisă, sau dacă vă simțiți îngropați sub grijile de zi cu zi, amintiți-vă de aceste două imagini:

1- Isus are cheile morții și ale iadului. Asta înseamnă că nicio ușă nu rămâne închisă veșnic. Niciun morman de moloz nu este stația finală. Există o ieșire, chiar dacă acum nu o vedem. El este Cel dintâi și Cel de pe urmă… El are ultimul cuvânt, nu catastrofa.

2- Mâna pe umăr este Prezența Lui acum. Înainte ca ușa să se deschidă, înainte ca salvarea să devină vizibilă, EL este deja acolo. Dragostea Lui este singurul lucru mai puternic decât frica. Pavel știa acest lucru când scria: „Nimic nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu.”

Dragii mei, simțiți mâna Celui Viu pe umărul vostru! El ne șoptește fiecăruia: „Nu te teme. Eu am cheia. Și am promis: Sunt aici pentru tine.”

Fürchte dich nicht! Ich bin der Erste und der Letzte und der Lebendige. Ich war tot, und siehe, ich bin lebendig von Ewigkeit zu Ewigkeit und habe die Schlüssel des Todes und der Hölle.“ – Offenbarung 1, 17b-18

Wir leben in einer Zeit, in der das Fundament oft zu wanken scheint. Sicherheiten, die wir für selbstverständlich hielten … in der Gesellschaft, in der Politik oder ganz privat in unserem eigenen Leben brechen weg. Manchmal fühlen wir uns, als stünden wir vor einem Haufen Scherben, gefangen, isoliert und unter Schutt begraben.

In genau diese Gefühlslage hinein spricht eine wahre Geschichte aus Armenien, die sich vor ungefähr 46 Jahren während eines verheerenden Erdbebens ereignete.Sie erzählt von einer Liebe die nicht aufgibt.

Ein Vater rannte zur Schule seines Sohnes Armand, nur um das Gebäude völlig eingestürzt vorzufinden. Ein Berg aus Beton und Stahl. Andere Eltern standen weinend davor, gelähmt von der schrecklichen Realität: „Es ist vorbei.“ Doch dieser Vater erinnerte sich an ein Versprechen, das er seinem Sohn gegeben hatte: „Egal was passiert, ich bin für dich da.“ Er fing an zu graben. Er grub mit bloßen Händen. Acht Stunden vergingen, zwölf, vierundzwanzig. Seine Hände waren blutig, seine Kraft am Ende. Wohlmeinende Nachbarn und Helfer wollten ihn wegbringen: „Geh nach Hause, es ist zwecklos.“ Doch er grub weiter. Nach 36 endlosen Stunden hob er einen schweren Betonbrocken beiseite und rief in die Dunkelheit: „Armand?“ Und eine Kinderstimme antwortete: „Papa? Ich bin hier! Ich habe den anderen Kindern gesagt, sie sollen keine Angst haben. Denn wenn du noch lebst, wirst du mich retten.“ Der Vater hatte sein Versprechen gehalten. Er hatte sich durch den Schutt gegraben, bis er seinen Sohn in den Armen hielt.

Diese Geschichte ist ein Abbild dessen, was wir in Offenbarung 1 hören. Auch wir haben einen Jemanden, der nicht am Rand stehen bleibt, wenn unsere Welt einstürzt. Jesus sagt: „Ich war tot, und siehe, ich bin lebendig.“

Das bedeutet: Er ist in die tiefsten Trümmer hinabgestiegen. Er kennt die Dunkelheit, die Angst und den Tod nicht nur vom Hörensagen. Er war dort. Und wie der Vater in Armenien hat er sich durch den Tod hindurchgegraben, um uns herauszuholen. Seine Hände tragen die Male dieser Arbeit.

Johannes, der Seher auf Patmos, fällt vor Furcht wie tot um. Doch dann passiert das Entscheidende. Jesus tut zwei Dinge:

Erstens: Er legt seine Hand auf ihn = Die Berührung

Zweitens: Er zeigt ihm die Schlüssel = Die Macht

Das ist die Botschaft für die kommende Woche. Wenn Sie vor einer Situation stehen, die wie eine verschlossene Tür aussieht, oder wenn Sie sich unter den Sorgen des Alltags begraben fühlen, erinnern Sie sich an diese beiden Bilder:

1- Jesus hat die Schlüssel zum Tod und zur Hölle. Das bedeutet: Keine Tür bleibt ewig zu. Kein Schuttberg ist das Endstation. Es gibt einen Ausgang auch wenn wir ihn jetzt noch nicht sehen. Er ist der Erste und der Letzte…er hat das letzte Wort, nicht die Katastrophe.

2- Die Hand auf der Schulter ist Ihre Gegenwart.Bevor die Tür aufgeht, bevor die Rettung sichtbar wird, ist ER schon da. Seine Liebe ist das Einzige, was stärker ist als die Angst. Paulus wusste das: „Nichts kann uns scheiden von der Liebe Gottes.“

Ihr Lieben, spürt die Hand des Lebendigen auf eure Schulter! Er flüstert uns zu: „Fürchte dich nicht. Ich habe den Schlüssel. Und ich habe versprochen: Ich bin für dich da.“